De mică am fost o persoană mai timidă. Unii mă numeau emotivă pentru că mă supăram rapid și începeam să plâng aproape din orice. Alții nu mă înțelegeau și nici nu știau cum să mă trateze. Numai eu aveam să aflu peste ani buni că atacurile de panică îmi marcau existența oferindu-mi un spațiu restrâns să mă exprim.

Cei mai mulți mă agresau verbal pentru a mă forța să mă deschid, dar nu făceau decât să mă facă să mă închid și mai mult. Mai târziu aveam să înțeleg că sunt introvertită, iar ei extrovertiți. Mai târziu aveam să aflu că persoanele agresive sunt de fapt bullies, agresori.

Suntem în 2023 și viața mea s-a schimbat complet față de ce am trăit până acum. E prima oară când vorbesc deschis despre tot acest proces de demolare și reconstruire a vieții mele. Eu în trecut aveam multe probleme emoționale pe care nici nu le știam, nici nu le recunoșteam să le pot numi măcar.

Cu un trecut nu din cele mai frumoase, am venit la capitală cu răni. Răni pe care unii psihologi le numesc traume. Eu le spun răni pe suflet. Cu o imagine distorsionată despre sine, aveam tot felul de stări de rău. O să le enumăr aici:

• greață când trebuia să merg în locuri sau să fac lucruri NOI
• stare de leșin când trebuia să cunosc oameni NOI
• teama de leșin când trebuia să interacționez cu oameni necunoscuți
• tremur în glas, mâini și picioare când trebuia să vorbesc în fața altor oameni
• mâncărimi pe scalp când aveam ceva de predat rapid și mă stresam
• acnee când eram tristă sau depresivă
• voce joasă și groasă în majoritatea timpului
• mi se tăia respirația când trebuia să vorbesc într-un loc nou, de exemplu la AJOFM

Toate aceste simptome care unora le par niște glume, nu erau deloc glume pentru mine. Aceste stări de rău mă făceau să plâng pentru că nu mă înțeleg și nu știu ce să fac. Am avut mult timp impresia că sunt broken sau fucked up, cum zicea Mer în Grey’s Anatomy.

Datorită acestor simptome am mințit, am evadat, am făcut orice să nu ies din zona de confort. Am inventat scuze să zic pas, să rămân acasă, în casă, în propria închisoare. Peste ani am înțeles că trăiesc în închisoarea propriei minți.

Toate stările de rău erau cauzate de o imensă anxietate pe care aveam să o descopăr și decodific mai târziu. Viața era pe cale să mi se schimbe.

Oana din trecut:

Rata oportunități

Am zis NU unor oportunități precum: să merg la București să prezint un proiect cu școala, nu m-am ridicat în picioare să dau răspunsul corect, nu am făcut proiect pentru a accesa fonduri europene în anul III de facultate, nu am plecat cu cea mai bună prietenă în Grecia/USA, cum discutasem, cu programul Work and travel, nu am ieșit prea rapid dintr-o relație extrem de toxică, am acceptat o relație care m-a tras în jos, am ratat să mă acomodez de 2 ori în București, am renunțat la locul într-un internship la KPMG – puteam să fiu azi auditor și să călătoresc prin toată țara.

Orice colaborare mi se propunea ori ziceam NU din start, ori ziceam DA cu entuziasm și apoi, cumva, peste noapte, mă panicam singură, mă umpleam de gânduri negative și începeam să caut motive să renunț. Găseam scuze să zac, asta făceam. Ce sentiment de libertate aveam când reușeam să scap!

Credeam că am primit cel mai mare premiu în viață. Ce prostie să te simți liber când nu îți iei nicio responsabilitate, nu faci lucruri noi, fugi de oportunități, de oameni, de nou, de ce ai putea deveni, în fond.

Multe lucruri am vrut să fac, dar mi-a fost teamă/jenă/rușine să le fac. Mi-am înăbușit visurile ca să nu mă confrunt cu o respingere sau o dezamăgire. Motto-ul meu era: Nu vrei să fii rănită? Nu încerca! E simplu.

Așa am stat în globul meu de cristal până când viața m-a întrebat: vrei să stai tot restul vieții aici sau vrei să vezi și altceva?

Renunțam la primul semn de panică

Orice mică pală de vânt care venea spre mine mă speria. Mă speriam și de umbra mea, vorba aia. Dacă îmi zicea mama o mică idee de cum ar putea să meargă prost x situație, gata, îi acceptam scenariul.

De altfel, nu numai că îi înțelegeam ideea, dar o mai și măream în mintea mea. Făceam dragon dintr-o mică dihanie de câine. Cam așa e metafora.

Prima mică provocare ce-mi apărea în cale avea să mă dărâme cu totul. Mă panicam, îmi ziceam că a fost o prostie să accept de la început, mă retrăgeam în cochilia mea și căutam scuze să renunț.

Mă învinuiam și mă biciuiam

La orice mică greșeală mă învinuiam și mă făceam să mă simt mai temătoare decât eram. După ce că nu aveam încredere în mine, suflam și în acea mică lumină aprinsă din interiorul meu. Nu mă ajuta cu nimic o astfel de atitudine, îți dai seama.

Mai mult, mă afecta pe termen lung. Dărâma tot ce încercam să construiesc în vremurile bune, în care simțeam că pot. Asta înseamnă să fii tu împotriva ta. Asta înseamnă să nu te sprijini, dar mai mult, să NU te iubești deloc.

Dacă TU nu te iubești deloc, cum te aștepți să te ajute cineva? Dacă TU nu găsești timp să te aranjezi, să te răsfeți, să te dezvolți, dar cel mai important, să te ierți la orice greșeală, să te ACCEPȚI așa cum ești, să te ajuți și să-ți ridici moralul… Cine vrei să o facă?

Nu este scopul vieții nimănui să te ajute să te ridici când cazi în butoiul cu melancolie. Nu are nimic de câștigat, iar într-o lume de egoiști profitul/câștigul este TOT ce contează.

Să zicem că ai făcut ceva ce crezi TU că este o greșeală. De obicei, prima opțiune este să începi să te învinuiești, să-ți spui că ești proastă/slabă/varză etc și să te autopedepsești. Fapt ce nu te ajută să ai o încredere mai ridicată în sine, ci te doboară mai mult ca orice.

Discursul tău narativ te doboară de pe calul încrederii tale. Cazi în noroi din proprie inițiativă. Apoi îți ia zile, săptămâni, luni să te ridici. Vezi cum ai devenit propriul inamic/dușman?

NU avea încredere în oameni

Încrederea în oameni era o problemă majoră. Se temea de toți și de oricine. Nu vorbea prea mult despre sine de teama de judecată, de critică și negativism. Asta o făcea să pară ciudată, închisă, poate emo, poate deprimată, distantă și rece.

Teama de oameni o făcea să nu își facă prea ușor prieteni și greu să mențină relațiile mai vechi. Totul era afectat de lipsa încrederii. Nu ai încredere în ceilalți pentru că NU ai încredere nici în tine.

Știi de ce? Pentru că dacă te temi de trădarea, judecata, critica, acțiunile celorlalți, înseamnă că tu de fapt, NU ai încredere că te vei descurca la necunoscut. Deci, dacă ți se întâmplă neprevăzutul, TU nu ești capabil să te descurci.

Te temi de ceilalți când TU nu crezi că ești capabil să te descurci cu așa-zisele probleme venite din exterior. Când tu nu ai suficiente resurse în interior să te descurci cu orice ți-ar veni din exterior.

De ce crezi că se zice faptul că oamenii se dau din calea celor care știu unde merg? Oamenii recunosc oamenii cu încredere în sine care merg cu încredere pe propriile picioare, care au putere să se exprime și să acționeze orice s-ar întâmpla.

Se temea să fie vulnerabilă/deschisă

A te deschide în fața oamenilor este o dovadă de curaj. De lipsa temerii criticii și judecății din partea altor oameni. Nu înțelegea că a fi deschis ca o carte aduce și beneficii. Dacă te focusezi pe partea pozitivă, lucrurile bune o să vină.

Stai să te panichezi singur, lucrurile nasoale o să vină. Doar le-ai tot strigat să vină. Asta faci tu, cu gândurile negative. Atragi ce gândești.

Era posesivă/autoritară/dominatoare

Teama de a fi părăsită, criticată, abandonată, neiubită, o făcea pe vechea Oana să fie tot ce am scris mai sus. Mă temeam de fuga vreunui iubit și deveneam posesivă de parcă era al meu ca un obiect de purtat în buzunar.

Normal că asta crea fricțiuni de ambele părți. Iubirea nu e posesivitate, nici atât gelozie. Astea nu duc decât la frustrări și certuri, nefericire. Orice încercare de a subjuga alt om e o variantă mai cosmetizată de sclavie de orice tip: fizică, mentală, emoțională.

Orice ai face să domini alt om nu o să funcționeze și nu este sănătos. Nu va aduce beneficii și efecte decât pe termen scurt și vei pierde acea persoană. Am înțeles asta cu multe dezamăgiri, răni, nopți plânse.

Cine te vrea, te caută. Cine te iubește, vine singur/ă în viața ta. Oamenii cu care te potrivești, vor veni în sufletul tău fără efort, fără constrângeri, victimizare sau șantaj. Oamenii potriviți vor fi acolo pentru tine din proprie inițiativă, autentic, pe termen lung și fără limite.

Oana cea nouă:

Iese din cochilie în fiecare zi într-un mod diferit

Mi-am scris pe hârtie ce vreau să modific la mine și m-am apucat să fac planul cum să mă îmbunătățesc. Am început să caut mentori potriviți pentru mine și să mă documentez cât de mult pot.

Am început să fac pași mici să merg în direcția aia.

Mi-am dat seama că mi-e teamă de oameni noi. Am ieșit din casă de cel puțin 2 ori pe săptămână la cafenea pentru a fi mai inspirată, mai motivată, mai creativă, dar și… Mai deschisă cu oamenii noi.

Am învățat să nu mă mai tem să lucrez cu spatele la oamenii noi care intrau să-și ia cafenea to go. Să mă vadă de la spate era o altă temere de-ale mele. S-a dus și ea cu încrederea în sine crescândă venind.

Am găsit propria voce. Am început să vorbesc să mă apăr, să mă exprim, să vorbesc mai ușor cu oamenii noi, să mă axez pe propriul corp în loc să mă uit panicată la toți cei din jur.

Anxietatea te face să fii mereu în alertă că poate vei fi lovit/vînat/mâncat de lupi. Încrederea în sine te ajută să te uiți doar la 30 cm împrejurul tău și să fii conștient de propriile emoții, să te controlezi, să te relaxezi ușor.

A învățat să spună NU/pună limite

People pleaser-ul este persoana care spune DA doar ca să o placă oamenii, să fugă de critică și judecată. Acest tip de comportament de protecție mă aducea în tot felul de situații în care mă simțeam inconfortabil. Nu știam, nu puteam să zic NU pentru propria stare de bine.

De ce? Pentru că a zice NU, mi se inoculase că înseamnă să fiu egoistă și rea. Am realizat că doar așa îți ridici stima de sine și înveți să te iubești. Ajungi să te protejezi emoțional de persoanele toxice, vampirii energetici etc.

Își ascultă intuiția

Intuiția a jucat un rol major în a-mi alege clienții. Dacă simt anxietate când interacționez cu ei/ele, este mai bine să stau deoparte și să zic pas. Am înțeles că anumite persoane îmi apasă butoanele de anxietate, am ales să renunț la colaborare și astfel am învins atacurile de panică.

Pentru a scăpa de simptomele de urechi înfundate, picioarele moi, furnicături în mâini, ceață în creier, am căutat rădăcina. Rădăcina era interacțiunea cu persoanele nepotrivite. Tai persoanele nepotrivite din programul zilnic, totul devine mai ușor, mai senin, mai productiv, mai satisfăcător.

Spune DA colaborărilor/oportunităților

DA-ul spus la timpul lui aduce beneficii nebănuite. Chiar dacă unele acțiuni nu aduc efecte materiale pe termen scurt, aportul de încredere în sine este neprețuit.

Orice om cu care interacționezi îți poate aduce o emoție, o bucurie, un plus de fericire în viață. Nu vorbim de câștigurile materiale, că aici e vorba de viața profesională, nu neapărat de viața în general.

Ca să ai o viață de care să fii mândru, ar fi bine să privești orice om cu entuziasm, curiozitate, bucurie. Cine știe cine îți apare în viață și cum te va ajuta/sprijini? Nu toți vin să îți facă rău – mindsetul anxiosului.

Orice colaborare pe plan profesional te ajută să scapi de emoții, să capeți încredere în sine și să devii o versiune mai bună a ta. Tot ce te forțează să ieși din zona de confort, te va ajuta să evoluezi. Spre o viață mai bună, lipsită de anxietate, de panică, plină de libertate, să poți spune mândru/ă:

AM ÎNVINS ATACURILE DE PANICĂ! AM REUȘIIIIIT!

Ce crezi că face diferența între aceste poze? Încrederea în sine, deschiderea și vulnerabilitatea. 2 ani de dezvoltare personală au făcut cele mai mari diferențe. Bani investiți în mine fără să consider vreodată că au fost cheltuială. Dorința de a deveni mai mult, de a oferi mai mult, de a ajuta alți oameni.

Ce m-a ajutat foarte mult?

• cărțile de dezvoltare personală
• podcasturi
• discuțiile cu persoanele potrivite
• optimizarea rețelelor sociale pentru inspirație/motivație
• documentare continuă pe subiectele alese
• scrisul pe agendă a limitărilor/dorințelor/obiectivelor
• testarea limitelor în continuu
• schimbarea mindsetului
• plânsul
• dansul prin casă

Când poți să spui “Am învins atacurile de panică”?

Atacurile de panică te vor ține în loc cât de mult vor putea. De ce? Cică acest mic creieraș din cutia craniană vrea să te protejeze. De ce sau cine? De orice și oricine nu e cunoscut, prestabilit ca fiind sigur, safe, bun, în regulă, pozitiv.

Adică te vor trece toate apele când te vei duce să ceri o mărire de salariu, vei tremura de nervi când te va pipăi unul în autobuz, vei asista furios/ă la o nedreptate și tot felul de astfel de situații frustrante. Vei fi neputincios și nu vei reuși să faci nimic. Sau chiar dacă vei acționa, nu o vei face cum ți-ai fi dorit.

Poți spune cu mândrie “Am învins atacurile de panică” atunci când a te duce la restaurant și a te așeza la o masă nu îți va mai aduce pulsul în timpane, inima îți va sta cuminte în piept. Când vei putea mânca un covrig în metrou fără să simți că se uită toți la tine gândind că ești urâtă, ciudată și mesteci funny.

Când a te întâlni cu o persoană nouă într-un loc public nu îți aduce stări de rău cu 3 zile înainte sau simptome de greață, ceață mentală, stare de leșin cu o oră-7-10 înainte să pleci de acasă.

Când orice ai face nou, nu mai auzi acele voci negative care îți strigă că nu ești suficient de bună să reușești, că nu poți face aia sau ailaltă, că nu este pentru tine și ar trebui să faci ghosting sau să anulezi evaziv as fuck.

Când stai singură în casă fără ca vocile să îți țipe cât de nasoală e viața ta sau alte lucruri diferite, dar la fel de urâte și demotivatoare.

Când simți în minte, suflet, inimă pace și liniște. Când te trezești și ești mulțumită cu viața ta. Când nu îți mai imaginezi ce ar putea să îți readucă acele atacuri de panică atât de rele că aveai impresia că o să mori.

Când viața ți se pare frumoasă, ai preluat frâiele și îți controlezi emoțiile. Emoțiile îți controlează corpul și de la o vreme, te simți tot mai bine în propria piele. Când îți accepți reflecția din oglindă și găsești motive să o iubești fix așa cum e.

Când viitorul e ca o carte deschisă și nu mai știi ce să alegi, încerci să îți faci cele mai faine amintiri. Când simți că viața merită trăită, iar oamenii buni te așteaptă să-i cunoști.

Când ajungi ca prin cuvintele tale să inspiri alți oameni. Să le arăți că se poate. Să nu te creadă cât de anxioasă și panicată ai fost. Când devii un model și te simți mândră până la lacrimi de tine.

Am învins atacurile de panică prin multă muncă, efort susținut și cunoaștere de sine.

Aici ai mai multe articole despre anxietate.

Lasă un comentariu dacă vrei să mai scriu despre acest subiect.

PS: Dacă vrei să înveți marketing digital, am creat un curs introductiv pentru tine. Se numește: Introducere în lumea fascinantă a marketingului digital. 

PPS: Descarcă ebookul Checklist profil Instagram, Facebook care vinde pentru soloprenoare în 2025 creat special pentru tine!