M-am născut în ianuarie 93 într-o iarnă de crăpau pietrele pe stradă. După 7 ore de travaliu și maxim stres, pentru că bunicămea îi luase din greșeală mamei geanta și nu a mai avut ce să bage în buzunar asistentelor care o lăsaseră să agonizeze pe masă… Eșec?

Unei moașe i s-a făcut milă de ea, a zis alteia: hai să o ajutăm că moare copilul în ea dacă mai stă mult așa, după multă durere am apărut eu. O mogâldeață de om, cât un pisoi eram, așa mi-a zis mama și de durere, dar mai ales pentru că eram plină de sânge și placentă, nu a avut putere să mă pupe. De aia nu am gropițe în obraji, așa se zicea: dacă te pupă mama pe obraji la naștere, capeți gropițe. Să fie eșec? Nu știu.

Pe 7 ianuarie începea o călătorie numită viață. La țară, într-un sat mic de lângă Ploiești, într-o familie de țărani autentici care aveau vacă, cal, oi și capre, teren la câmp și mult drag de muncă. Apăream și eu care la câteva luni eram dusă pe câmp și lăsată la umbră, pe o pătură pentru ca mama să sape porumbul. La final de zi eram plină de țărână pentru că mâncasem toată ziua ce găsisem primprejur.

Aveam o casă veche, o singură cameră, o sobă pe gaz și multă forță în plămâni. Plângeam toată noaptea. Mama adormea cu capul pe marginea pătuțului pe care încă îl am. Bine că nu am luat foc cu toții de la atâta gaz folosit.

Eram mică, înfășată și stăteam dreaptă ca o lumânare când tataia mă ținea în brațe. Așa că a vrut să arate și prietenilor săi de beție ce dreaptă stau eu. Când să le arate, am căzut cu capul de cimentul de pe jos. Nu am murit atunci. Am o cicatrice la baza părului, pe frunte, să fie de atunci? Nu știu…

Mă jucam în curte în apa de ploaie când tataia, așa se zicea la noi, mi-a dat cu biciul peste degete să nu mă mai joc că răcesc. Oare de aici încă mă străfulgeră când bag mâna în apă rece? Nu știu…

Mă duceam la grădiniță unde mi-a fost mereu jenă să cer voie la toaletă și o dată am făcut pe mine. Ce m-a certat mama, am plâns juma de zi, înfundat, cu capu-ntr-o plapumă veche. Încă mi-e jenă să cer voie să ies dintr-un curs sau eveniment să mă duc la baie. Încă mă întreb dacă e nevoie să cer voie, apoi îmi aduc aminte că-s adult și ies tiptil. Nu mai sunt la grădiniță.

Ne jucam toți copii străzii și eram fericiți. Eram liderul lor și nu știam. Știam doar că unii copii mă plac mai mult și alții mă plac deloc.

Da, am scris intenționat. Așa e viața: unii te adoră, unii te-ar scuipa. Parcă e vina mea că am 2 dinți mai lați – mi s-a spus că am dinții ca două lopeți. Eu am ajuns brand personal în București, ea a rămas pe strada mea și s-a apucat să facă la copii cu băiatul de care-mi plăcea mie. Să fie coincidență?

De oricine mi-a plăcut, se băga ea în seamă cu el. Vedea că mă doare în tăcere și sufăr, nu îi păsa. Iar eu tot o salvam când alții o blamau. Ce a fost în capul meu? Ceva destul de des întâlnit: people pleasing. Doar toată viața am vrut să fiu băiat să mă accepte bunicul și tata. Crezi că m-au acceptat?

Doar băieții aveau voie să conducă o căruță, doar ei primeau hățurile. Mă uitam și eu din spatele lor la fericirea lor și număram știuleții de porumb din căruță prefăcându-mă că nu îmi pasă. Și ce e așa special la condusul căruței pe drumurile prăfuite ale satului meu? Nimic, nimic…

Anii au trecut, satul s-a mărit, la fel și eu. La 14 ani murea primul om din viața mea: tataia, bunicul – cum se zice la oraș. Deși nu am nicio amintire frumoasă cu el, am plâns de am rămas fără lacrimi. E grea pierderea, chiar și a unui om rău.

Eram săraci și tata avea un vis: să-mi ia calculator. S-a tot interesat la școală, am dus hârtiile necesare, când, ce să vezi? Contabila firmei unde lucra, i-a pus fix în acele luni o primă de 500.000 lei. Fix pentru asta nu am fost acceptată. Nu mi-a luat calculator și îmi doream așa mult…

Nu aveam cărți în casă și când mi-a adus primele 2 cărți: Povești de Petre Ispirescu și alte Povești de Frații Grimm, am stat toată seara și am admirat coperțile imaginându-mi povești fel de fel.

Urcam des în podul casei pentru că era liniște, țineam o lumânare în mână și mergeam pe vine pe o scândură veche care se unduia sub mine. Mă mai lua strănutul, mă abțineam să nu cad de pe scândura aia. Acea parte întunecată din pod, unde mie mi se părea că magia e prezentă, nu avea armătură, adică dacă aș fi călcat pe lângă scândură, puteam să cad cu tavanul în casă.

Așa că, mergeam cu maximă grijă, spre o grămadă mare de caiete și cărți unde scorboleam pentru a găsi marea mea lectură. Cărțile vechi de 20-30 ani mă așteptau să le dau viață din nou. Printre mormanele de praf găsisem carte de engleză, franceză, germană, carnetele de note ale tatălui și unchiului meu, scrisorile vechi din armată ale tatei, oale și ulcele din lut, sticle vechi adunate pentru nunta tatălui meu.

Eram fascinată. Le suflam de praf, le scuturam, uneori găseam viermi morți printre pagini și coboram mereu cu 2-3 cărți la subraț. Mama mă amennința să nu vin cu acele jeguri/scârbe în casă, tata mi le sufla bine de praf, le bătea între ele și le pregătea pentru a fi citite. Eu abia așteptam să văd dacă am ales bine.

Aveam veri când învățam fizică din cărțile lui, scriam pe carnețelele pe care mi le creasem singură, făceam exerciții la mate, citeam în franceză, la 14 ani descopeream Alice în țara minunilor, Povești vânătorești de Turgheniev sau Povești din Munții Dolomiți. Unii ar zice că e cam târziu pentru povești. Eu zic că e fix când trebuia.

La mine, totul s-a întâmplat mai târziu decât la alții. Am învățat să am răbdare. Doar sunt capricorn, ce naiba? Dacă nici noi nu credem în reziliență, cine să creadă?

Mergeam cu tata la Kauflandul din vestul orașului și mi-a luat 2 cărți cu 5 lei bucata despre unicorni. Normal că mama a făcut scandal că putea lua mâncare de acei bani. Data viitoare mi-a dat bani pe ascuns.

Era o vreme șic red că au fost ani de fapt și îmi punea bani sub pernă și când mă trezeam îi adunam, îi puneam la pușculiță. Strângeam în fiecare an. De Crăciun mergeam la oraș și îmi luam batoane, batonașe, dulciuri mici de agățat cu ață în pomul de Crăciun. Eram săraci și mimam că suntem fericiți.

Eu adunasem un milion de lei de hârtii de 1000 lei și le scoteam din portofelul mic albastru, le aruncam în sus, mă bucuram că îmi ploua cu bani în cap și le puneam la loc în portofel. Făceam pregătire cu o fată de pe strada mea, 2 ore pentru 50.000, 5 lei de acum. O ajutam la orice avea nevoie la teme.

Uneori nu îmi dădea banii și îi ziceam că nu o mai ajut. Venea plângând și se ruga de mine. O primeam iar. Mă știau oamenii din sat că învăț bine și odată a venit o femeie să îi ajut băiatul și pe vărul lui de clasa I să scrie. Am mers de 20 ori la ei să le dau dictări, să le explici literele și cum se scrie corect. La final i-am zis, după sfatul mamei, să-mi dea cât consideră. Cât crezi că mi-a dat?

După 20 ore de dictări, explicații și alergat după cei 2 copii prin casă să îi readuc la masă pentru că nu voiau să facă meditații cu cineva, cât crezi? 200.000. 20 lei. Adică 1 leu pentru fiecare oră petrecută acolo. Am plâns de mi-au sărit capacele. Să fi fost eșec? Nu știu.

La final de generală, trebuia să mă duc la orele când ne alegeam opțiunile pentru liceu. Mama era bolnavă, zăcea la pat de luni de zile. Cu cine să mă duc la alegerea opțiunilor? Cum taicămiu era de nelipsit de la muncă de anxios ce era când trebuia să ceară ceva, ce opțiuni aveam?

Singura idee, ca să nu mă duc singură, a fost să o iau pe verișoarmea, clasa a V-a să mă însoțească pe mine, clasa a VIII-a să-mi pun opțiunile. Puțin jenant, nu? Aia e. Le-am pus.

La premiere, iar iau premiul 2 deși avusesem toată generala peste 9.60. M-am revoltat, m-am înfuriat și nu m-am dus. Când i-am zis dirigintei de ce nu am venit, că NU am vrut, mi-a zis că m-am obrăznicit.

La liceu, m-am trezit singură în Cuza după ce vorbisem cu celelalte 2 colege că mergem toate 3 aici. S-au dus la Caragiale și am rămas de fraieră aici. Temătoare, abia am reușit să învăț drumul spre liceu. Ai mei au mers cu mine dus-întors o săptămână până am învățat.

După 6 luni am reușit să iau un autobuz greșit și să ajung într-o altă parte a orașului și să plâng în telefon mamei: Am ajuns la mama dracu pe Rudului la capăt de x autobuz. Nu știu să mă întorc înapoi. Ce fac? M-a văzut șoferul și mi-a zis că mă duce înapoi în centru, să urc în mașină.

Mi-am șters lacrimile și am plecat cu el. În liceu, numai matematică de M1 nu știam. Profa nu mă agrea deloc, așa că am început să am frică de ea, mi se făcea rău înainte de plecarea la liceu zilnic. Mama nu știa ce să-mi mai facă să nu mai vomit, să pot mânca.

O chema pe verișoarmea să mănânce cu mine. Reușeam să bag ceva în gură cu ea. Nici acum nu îmi place să mănânc singură. Am reușit, cu chiu cu vai să fac 3 ani de liceu. Mulțumesc, Dinu Patriciu pentru bursa oferită. Când am văzut că am luat bursă de 2 milioane/lună eram cea mai fericită.

Eram 5000 elevi din țară care beneficiam de această bursă. Am luptat în fiecare an să iau medie generală peste 8 în primul an, apoi peste 9 să mențin bursa. Din acea bursă reușeam să îmi iau haine, mâncare, să îmi reîncarc cartela telefonului și să economisesc bani.

În clasa a 12-a, Patriciu se îmbolnăvea sau era arestat, nu mai știu ce a fost, iar bursa mea, salvarea mea financiară dispărea. Mi-a picat cerul în cap când o fostă colegă de generală mi-a zis. Am plâns o grămadă. 0 dinero. Supraviețuiește liceului acum!

Colegii voiau să mergem la banchetul de final de liceu. Costa 4 milioane. O sumă enormă atunci. Tata plecat în Cehia, eu cu mama aveam datorii la magazinul de pâine, haine nu, mâncarea abia ne ajungea, noroc cu tanti Maria, săraca, care ne dădea brânză de vacă și roșii peste gard, iar Iulica, patroana de la magazin, o punea pe mama să-i aranjeze pâinea în raft sau să stea în magazin până verifică rapid ciorba de pe foc și îi dădea o cutie de pateu sau icre aproape de expirare.

Când trimitea tata 8 milioane la 2 luni, 7 erau deja facturi și datorii. De 1 milion mergeam la supermarket și luam mâncare. Ce puneam era pe fundul căruțului. Mă uitam la alții cu căruțul plin și mă gândeam dacă vom avea vreodată bani. Să fi fost eșec? A fost supraviețuire.

Pentru că no tengo dinero pentru pregătiri și fix cu profa de mate nu voiam să petrec mai mult timp, am găsit alternativa să iau bacul cu notă mare și fără pregătiri: mă mut la filologie. Am vorbit cu profa care coordona revista școlii, Iolanda Mănescu, o țin minte și azi, ce femeie blândă și calmă, care a vorbit cu secretarele și a aflat pentru mine, unde sunt locuri libere.

La profa de economie cu care aveam o relație specială, erau 2 locuri. 1 era pentru un repetent cu bani care ocupa locul degeaba, dar al doilea. Al doilea și ultimul, era pentru mine. Am mers la directoare să o rog să-mi aprobe cererea de transfer.

Tremuram, i-am explicat situația mea familială, financiară, că vreau să mă duc la facultate la UPG și nu am altă șansă să intru la stat decât să mă mut. Pentru că mă știa de la orele de fizică, mi-a aprobat imediat.

În 3 săptămâni dădeam 9 diferențe, adică 9 examene să-mi echivalez notele. Inventam cuvinte noi la franceză pentru că mă duceam la intensivi franceză și nu eram de nivelul olimpicilor de acolo. Dădeam probă orală la desen și analizam cu mult talent Fata cu cercelul de perlă.

În fiecare zi mergeam după profi să-i întreb ce să pregătesc pentru examen. Învățam rapid ce vedeam, fotografiam mental totul și scriam de parcă-mi ardeau degetele. Reușeam să mă mut.

Diriga de biologie nu mi-a văzut cu ochi buni transferul și îmi interzicea să o fac. Am mers la directoare, peste ea și mi-am văzut de viața mea. Profa de bio nici nu se mai uita la mine când mă vedea pe hol și o salutam. Să fi fost eșec? Nu știu.

1 an la filo-franceză. Vis! Paradis. Tot ce învățasem de la profa de română, Viorica Răduță, de la Sanda Craina, profa de informatică, de la fizică, de la orice altă materie de la mate-info, îmi aducea aici 10 pe bandă rulantă.

Voiam să fiu diferită. Așa că am ales să fac imposibilul: să dau bacul la franceză la profil intensiv, eu care venisem la 7 ore/săptămână de la 2 ore amărâte.

Aveam nevoie de pregătire, dar cum să fac? No tengo dinero era laitmotivul meu. Tata adunase de-a lungul timpului o grămadă de fierătănii vechi și nefolositoare. Așa că, profitând de absența lui, plecat în Cehia să muncească, remember? – am dus la fier vechi o mașină de fiare. Am luat 450.000 lei, 45 lei de acum și ghici ce am făcut cu ei?

După ce am analizat mai multe site-uri, am ales 4 cărți de pregătire pentru bac și le-am cumpărat cu banii de pe fier. Mare bucurie când au venit. Am lucrat de pe ele tot anul. După teme, învățam pentru bac, singură, acasă.

Pentru a mă ajuta, profa de economie, acum diriga mea, s-a gândit la mine. Așa cum s-a gândit mereu. Făcea pregătire pe bani cu colegele mele, not so smart, dar cu bani de la filo. Așa că a găsit în fiecare săptămână o sală pentru o oră să facă meditație cu toate fetele, inclusiv cu mine. A vorbit cu profa de engleză, i-a explicat și m-a învoit de fiecare dată, mergeam joia.

Cine scria cu o rapiditate formule de economie pe tabla albă? Oana Păuna, mare fan logică, formule și un pic de matematică. Rezultatul 9.65 la bac.

Dădeam bacul și la istorie la care, fără ofensă, la mate-info frecasem menta 3 ani. Nu știam nimic. Eram tabula rasa. Normal că aveam carte de pregătire și la istorie și făceam teste zilnic. Ba luam 5, ba luam 6. Mi-am luat inima-n dinți și am învățat serios.

Subiectul meu favorit legat de regimuri politice, comunismul. Ce crezi că a picat la bac partea a 3-a? Fix asta. Am scris un eseu de nici neam de neamul meu nu a scris. Lua foc stiloul pe pagina de bac.

Când vin rezultatele, la istorie iau 8.90. Nu are cum! Am scris un eseu dumnezeiesc. Mă chinui sufletește, mama zice să nu fac contestație că îmi scade și o să regret. Mă torturez toată noaptea. Mă duc să fac contestație la română, doar eram olimpică pe județ – așa credea mama. Mă văd ân fața acelor profe și le zic că eu fac contestație la ambele: română și istorie.

Se uită amândouă la mine și mă întreabă cu glas scăzut: Ești sigură? Eu zic: o dată în viață dai bacul. Dacă nu contest acum, altă șansă nu mai am.

Vin rezultatele. Emoții cât casa. La română nota nu mi s-a modificat, aia e. La istorie, de la 8.90 primesc 9.45. Să fie eșec? Nu prea cred.

Am intrat la Contabilitate și informatică de gestiune cu 9.05 și primeam bursă de merit: 250 lei/lună pentru 6 luni. Reușisem!

Primul an, foarte greu. Din primii 8 din 120 oameni, am ieșit pe locul 11. Am pierdut bursa. Iar nu mai aveam bani și umblam cu sufletul și burta goală prin facultate. Am mers ca o fantomă pe stradă, fără să văd în jur, gândindu-mă doar că: NU am fost suficient de bună. De asta am pierdut bursa.

Bani doar de 1 pateu pe zi, era foarte greu să menții atenția și motivația la ore. Mai ales că aveam să descopăr că, contabilitatea nu e deloc economie. Am greșit profilul. Să fie eșec? Nu știu.

Vreau să renunț! Vreau să renunț! Vreau să renunț! Vreau să renunț! Vreau să renunț! Era singură dată, singura șansă să faci facultate la stat în România. Cum să renunți? Așa că m-am târât prin facultate. 5-6 la contabilitate, note mari la celelalte. Anul 2, o las pe mama cu ideea ei și bag dosarul de bursă socială. Nu mai e vorba de a mă face de rușine, ci e vorba de supraviețuirea mea.

Am mers la Mc și KFC cu colega mea să ne angajăm part-time, au zis că nu vor oameni care au luat bacul. Sorry, nu ne primesc. Aveam ceva emoții, acum înțeleg că se zice anxietate, așa că să fac promoții prin magazine, să le dau oamenilor să guste ciocolată sau iaurt, nu era o opțiune pentru mine.

Primele joburi

Fată iubitoare de cărți și calculator, nici focul nu reușeam să-l aprind când veneam acasă. Mama se angajase și era toată ziua la abator, iar eu puneam o vestă de lână pe mine, fular la gât, căciulă în cap și mă culcam după ce veneam de la facultate. Prietena mea mă numea leneșă că nu vin cu ea la promoții. Mă durea.

Mă durea și sărăcia, și faptul că nu am unde să lucrez part-time, și foamea, și anxietatea, și rușinea de a nu face bani când alții făceau, și faptul că ai mei sunt săraci, și motivația mea de a lucra la birou, mă dureau toate.

Așa că în anul 2, universul mi-a dat șansa de a lucra online. Domnul, universul, Karma, cum vrei să-i zici, îmi dădea o șansă. Descopeream printr-un prieten, lumea freelancingului. Știam Excel, un pic de engleză de nota 9 de la școală, Word și scriam plângând pe un blog în WordPress despre emoțiile, speranțele, visurile și durerile mele.

Așa că, primeam primul proiect, să fac un trailer video pentru o carte. Făceam un PPT, îl transformam în video și am primit cu chiu cu vai primii mei 150 lei. Eram în extaz. Primii mei bani online, îți dai seama? Începeam să-mi construiesc un profil pe oDesk și eram încântată că mă vedea cineva și mă plătea pentru ce știam.

Apoi, o japoneză mă contracta să-i creez albume dintr-un excel de melodii. Practic, făceam combinații de 20 melodii luate maxim câte 3 de la același cântăreț – puneam un titlu albumului și îmi dădea $8. Am făcut la albume de mi-au sărit capacele. Înghețam pe scaun la caculator și mă dureau ochii.

Mama îmi aducea sandwich pe farfurie și îmi schimba cănile de 3 în 1. Lucram cu orele. Adoram ce făceam. Cineva mă aprecia. Mă trezeam din oră în oră noaptea să verific emailurile să văd dacă draga de Kumiko îmi acceptă albumele livrate. Strânsesem 800 lei în cont.

Mama, precaută, nu credea ce ziceam. A mers cu mine la bancomat. Când a văzut banii scoși a crezut și ea că am făcut bani. Eram așa fericită că mi-era frică să merg cu atâția bani în mână. I-am ascuns repede în geanta mea modestă.

Voiam și eu laptop, ca toată lumea. Am mai lucrat la un american 3 săptămâni. I-am livrat date și exceluri completate, 10 ore munceam pe zi și am făcut 1500 lei. Îmi luam un laptop modest. Cine știa că aveam să lucrez pe el 8 ani?

Nu m-au angajat drept contabilă. Nici măcar junior. Să fie eșec? Nu știu.

M-am dus la interviu a KPMG. În gara din Ploiești observ că talpa pantofului meu drăguț Oxford s-a dezlipit. O sun pe mama: Ce fac acum? Tu știi. Mă duc până în Gara de Nord, dacă rămân cu talpa pe stradă, vin acasă, dacă rezistă, mă duc la interviu.

La interviu m-am mișcat cât mai puțin să nu cadă talpa. Am luat interviul, intram în internship în audit financiar, 9 luni 10 milioane/lună. Chiria era 5 milioane în Dristor. Mă mut, anxietate mare, plâng, singurătate, neadaptare, plec acasă, renunț la job. Mă întorc la freelancing. Să fie eșec? Nu știu.

Toate drumurile duc spre București

Cu biletele de 50% reducere obținute cu greu de la facultate, nimeni nu vorbea de ele, colegii navetiști țineau secret să ia doar ei, m-am dus la 22 interviuri la București. Am prins job bun. 18 milioane și bonuri de masă, job de birou, tot ce-mi dorisem vreodată.

Eram îmbrăcată frumos, trup de model ca să plâng prin baie mai cu spor.

3 luni analist salarizare la o firmă româno-franceză din București, navetă 4 ore/zi, oboseală mare, anxietate, plâns în baie, discriminare și glume despre țărani, adică pe mine mă vizau. Mi-am dat demisia în penultima zi de perioadă de probă și regretam că am dizolvat echipa de asistenți virtuali cu care lucram. Să fie eșec? Nu știu.

De oboseală nu mai pot. Mă mut. A doua oară. Stau cu o babă țicnită în apartament, a fost horror. Atacuri de panică nonstop. Mă controla la orice. Mă simțeam oribil. După 2 săptămâni am plecat acasă.

Am pierdut 8 milioane cu ea, am plecat cu plâns, muci și durere. Tata m-a ajutat să-mi iau bagajele, în gară ne-am urcat în alt tren. Noroc că aveam bani și am plătit 2 bilete noi, am ajuns acasă.

Mama mă stresa că trec anii și nu am vechime. Mă angajez în Ploiești în singurul loc unde m-au acceptat. Freelancingul nu era recunoscut drept experiență, nu-i păsa nimănui.

Am lucrat recepționeră la hotel. 24 ore tura. Colegi răutăcioși, mediu ostil. Am plecat după 1 an jumătate și multe ofense, nedreptăți. Să fie eșec? Nu știu.

Am fost asistent SEO la o agenție de marketing. Firma s-a tot micșorat și ne-au dat afară rând pe rând. Am revenit la freelancing. Să fie eșec? Nu știu.

Caut sensul vieții în freelancing. Câștig 1000 cărți în 5 ani de participat la concursuri online. Îmi fac biblioteca mult visată. Încep să vând din cărțile nepotrivite pentru mine și strâng 15 milioane, 1500 lei noi până îi spun mamei.

Încep să mă cunoască poștărițele și să mă felicite pentru munca mea. Strâng pentru a-mi lua mașină. Strâng 5 ani 70 milioane, 7000 amărâți de lei.

Îmi motivez fostul iubit să dea de permis că eu încă nu am curaj. Strâng leu cu leu pentru mașină. Luăm un hârb de Ford Focus 2001, 55 milioane. Eram cea mai fericită.

Dau de permis. De 4 ori. Pic la oraș de fiecare dată. Să fie eșec? Nu știu.

Lucrez 2 luni la un ziar din București full time. Program horror, nu am viață personală. Renunț cu mare greutate. Revin la freelancing. Să fie eșec? Nu știu.

Despărțire, suferință, mă caut prin cazare la Brașov să lucrez la o licență în timp ce atmosfera de acasă era horror, mă întorc, plec iar. Sufăr, mă doare, cunosc pe altcineva. Rămân cu mașina care se învechește cu fiecare an ce trece.

A treia oară cu noroc: mutarea la București

Primesc oportunitate de job part-time, remote, primesc cu bucurie. Mă mut la București cu noul iubit. În 2 totul e mai ușor chiar și într-o garsonieră mică din Militari. Vecini horror, mobilă aruncată prin casă, țipete, prostituate. Să fie eșec? Nu știu.

Nu mai am viață personală așa că în 6 luni renunț. Revin la freelancing fulltime. Câștig pe net 2 cărți despre trăitul din pasiunea ta fără să mori de foame. Îmi dau seama că din scris vreau să trăiesc. Dar cum să fac asta? Habar nu am. Nu caută nimeni scribi, la reviste nu mă primește nimeni, scriitoare nu sunt, la edituri nu mă bagă nimeni în seamă deși le scriu emailuri. Să fie eșec? Nu știu.

Pandemia îmi aduce atacuri de panică la metrou, clienți țepari, facturi neîncasate, teama constantă că vom pierde chiria dacă nu mă ridic. Să fie eșec? Nu știu.

Mă dezvolt pe mine să mă simt bine oriunde m-aș afla. Descopăr o cafenea unde mă duc să lucrez. trec peste teama de a fi privită din spate. Devin de-a casei. Descopăr alți freelanceri, fac prietenii, fac parteneriate.

Dorul de casă se alină, jungla de beton începe să-mi placă. Sunt oameni faini aici. Eu sunt faină? Oare? Sau doar arogantă? Să mă stăpânesc mai bine. Sunt singură aici. Nu mă știe nimeni. Mă pipăie un bărbat în autobuz, simt cum îmi pulsează venele la tâmple. Tac și înghit. Oraș de 2 lei. Mutarea mea aici… Să fie eșec? Nu știu.

Mă pipăie altul în aglomerația din autobuz. Îmi zic așa: Cât mai accepți? Dacă azi nu îi zici nimic, se va repeta. Ai de gând să mai înghiți asta? Deschid gura uscată și zic încet: Poți să te dai 1 centimetru mai încolo? Mulțumesc.

O voce răgușită și jenată zice da, sigur. Se depărtează de mine. Să fie eșec? Nu știu.

Am de plătit la stat de la PFA de anul trecut. E o sumă mare. Mă împrumută mama cu o parte, pentru că nu mă înțeleg cu femeia care mă suna de la ANAF legat de cererea mea de eșalonare și am anxietate prea mare să merg la ei, aleg să fac credit la un IFN de 10.000 lei să achit taxele la timp. Mă sună după ce achit să-mi spună că nu îi apare că am datorii de eșalonat. Normal, că doar le-am plătit.

2025 vând mașina mea, visul meu, banii mei strânși cu greu 5 ani, pe 700 lei. Achit la ANAF o mică parte din impozitul pe anul trecut. Tot mai am de plătit. Ăla cu mașina m-a păcălit, unde-s banii, unde e munca mea? Plâng și înghit în sec.

Merg la evenimente unde stau lângă ușă că mă simt rău. Toți se pupă și îmbrățișează, se cunosc, eu sunt nimeni, nimeni nu mă place, cine m-a pus să vin aici? Mai bine stăteam acasă. Hai că plec la pauză. Ce ușurare, nu mă mai duc nicăieri și ador că aerul din subteran, de la metrou îmi mângâie fața.

Alt eveniment, mă simt la fel. E a n-a oară când mă simt așa. Oare nu e de la mine? Dacă aș merge la un alt om timid, introvert și aș vorbi cu el, cum ar fi? Hai să fac asta. N-oi muri azi. Merg. Vorbesc. Mă relaxez. Hai că nu a fost așa greu.

După 30 evenimente, încep să mă cunoască oamenii, să mă simt mai bine. Pff, ce greu a fost. Am reușit. Să fie eșec? Nu știu.

Se adună oamenii faini în viața mea. Lansez un podcast, fac evenimentele mele, fac colaborări, îmi deschid într-un final un SRL, cumpăr alt laptop, cunosc zeci de oameni, celebrități din online mă salută la evenimente, am fața mea pe zeci de vizualuri, am primul produs digital, al doilea, al treilea, trag episod de podcast cu Mircea Bravo, îl cunosc pe Cosmin Răileanu, pe fratele său, ce oameni faini. Parcă nu mă mai simt așa mică.

Ce am învățat de la Cosmin Răileanu de la Vindem-ieftin.ro și refuzul său de la Imperiul Leilor? În primul rând, că oriunde te duci să obții ceva, ai nevoie de încredere în sine și un plan schițat până la ultima cifră. Fără minuțiozitate și atenție la detalii, fără puterea de a convinge, nu vei primi banii doriți.

Am mai învățat că intenția bună fără cifre demonstrate, fără rezultate, nu o să fie luată în serios în lumea business. Bunătatea, empatia nu valorează o ceapă degerată în ochii investitorilor dacă ei nu văd cum și-ar recupera investiția.

Ai eșuat? Da, te doare? Da. E ultima zi de pământ? Mai bagă o fisă. Universului îi plac oamenii insistenți, determinați. A 100-a oară e posibil să te miri ce ușor a fost.

Cien știe ce ne aduce ziua de mâine? Știm doar ce putem și vrem să facem NOI.

Vindem-ieftin.ro e exemplul clar că se poate și în România. Ai șansa de a fi freelancer cu un Depozit Virtual unde să vinzi materiale de construcții pentru cei ce vor să-și facă o casă singuri.

Mi-e tot mai rar dor de casă. Asfaltul nu mă mai sufocă, mă bucur de verde, de oameni noi, de evenimente, de prieteni noi și vechi, îmi văd părinții altfel, judec mai puțin, îmi vindec rănile legate de Ploiești. Să fie eșec? Nu știu.

Scriu prima mea carte, o femeie importantă din industrie zice că e plină de emoție, de mine, să o șlefuiesc că e aproape gata. Scot 3 reviste cu interviuri. Printez 2 plannere. Creez alte produse digitale. Oamenii mă felicită pentru evoluție în privat. Mă cheamă la podcasturi. Pentru unii sunt un introvert de succes. Le dau putere și speranță, așa mi-au spus. Să fie eșec? Nu știu.

Oana Păuna devine cineva. Să fie eșec? Nu știu.

Încasez cu bucurie. Nu arunc cu hârtiile în sus ca-n copilărie, dar zâmbesc la fiecare încasare. Să fie eșec? Nu știu.

Am 5 colaboratori din țară, îi inspir, îi motivez, tineri din alte orașe ale țării vin la mine să-i mentorez, ofer consultanță, oamenii mari din industrie mă apreciază, totul se învârte într-un ritm amețitor. Să fie percepția mea sau tramvaiul ăsta se clatină? La metrou încă îmi vuiesc urechile. Să fie eșec? Nu știu.

Încep să mă văd pe mine, din cursuri să ies cu conștientizări peste conștientizări, să îmi văd valoarea, încep să zic NU, am intuiție de fier, învăț să o ascult, totul merge parcă mai bine. Valentin e și el pe val. Avem o relație de 5 ani. El e alesul. Mai contează că am suferit pentru x acum 6 ani? Acum 12? Să fie eșec? Nu știu.

Am 32 ani, nu am copii, am un SRL deschis cu drag, un podcast cu suflet, un planner colorat, un iubit genial, prieteni de milioane, părinți care mi-au cumpărat calculator, boxe, imprimantă, scaun de birou și birou în loc să pună tablă pe casă, un unchi care m-a iubit ca pe fata lui, o bunică extraordinară, oameni minunați în familia extinsă, multe visuri, multe speranțe colorate și multe de făcut în viitor. Sunt Oana Păuna și asta e povestea mea.

Să fie eșec? Nu știu.

Acest articol a fost scris pentru proba nr.2 din cadrul concursului Superblog2025. Mulțumesc cu recunoștință, Claudia Budică pentru reamintirea cât îmi place să scriu articole!!!